Comunități competiționale versus comunități suport

sau rolul oxitocinei în formarea comunităților școlare

Trăiesc România și afirm din ce în ce mai des, deși nu-mi place deloc, că suntem capabili să ne facem rău unii altora în excelență, convinși că facem binele suprem. Trăim o epopee, în care discuțiile private sunt transformate în discuții publice, bârfele și înfierarea țin loc de certitudini, vânătoarea de greșeli este la nivelul vânătorii de vrăjitoare din vremuri apuse.

Aud la colegi, la părinți, citesc în presă, că elevii sunt vinovați pentru rezultatele slabe, pentru că sunt leneși, stau toată ziua pe telefoane și nu vor să facă cum le spunem noi, profesorii. Iar noi, profesorii, avem diplome de studii și perfecționări pe credite, avem grade didactice, avem calificative de FB, avem proiectarea făcută la zi, avem planuri remediale, avem fișe și materiale didactice, avem proiecte, parteneriate și ne predăm lecțiile. Peste toate astea, avem o grămadă de premii, luate la miile de concursuri locale, județene, naționale și internaționale! (Parol!)

Totuși, ceva nu merge cum trebuie. De cele mai multe ori, când vorbesc cu un coleg de undeva, din țara asta, aflu că deşi a făcut tot ce s-a putut pe lumea asta, elevii nu au rezultate, pentru că nu învață. Ok! Sunt sigur că așa se și întâmplă. Iar dacă se întâmplă așa, înseamnă că paradigma este greșită, înseamnă că efortul meu nu este concentrat așa cum trebuie, înseamnă că mediul de învățare nu este cel care trebuie, înseamnă că nu sunt conținuturi accesibile, înseamnă că elevii au nevoie de sprijin suplimentar sau de consiliere, înseamnă că eu, ca profesor, e musai să schimb ceva, pentru a putea să schimb rezultatul învățării.

În înțelegerea fenomenului, pentru prima dată, încerc să înțeleg mediul școlar. Aici urmăresc starea de bine, definită ca o stare de confort psihologic, de siguranță, în care elevul are curaj să experimenteze, să greșească și să o ia de la capăt. Greșeala este o etapă în învățare.

Este foarte important ca acest mediu să nu fie unul concurențial, în care se penalizează orice ezitare. Este foarte important ca acest mediu să poată proteja copiii și tinerii de critici indiscrete. Într-un mediu concurențial, elevii încearcă să fie mai buni, accentul fiind mutat de pe învățare pe competiție, endorfinele și dopamina îl controlează pe elev în lupta sa de a deveni… mai bun decât ce?! Evident, putem lua în calcul și sabotările inerente competițiilor de acest fel, putem lua în calcul și energia irosită pentru secretizarea atuurilor etc. Rezultatul va fi întotdeauna unul nesatisfăcător, chiar dacă unul sau câțiva vor obține rezultate bune sau foarte bune. Pentru majoritatea copiilor va fi un eșec (emoțional şi şcolar).

De altfel, într-un mediu concurențial, cu input-uri pline de amenințare, creierul copilului nu „gândește” cu neocortexul, ci cu amigdala – o structură pereche aflată la baza creierului – e ca un „detector rapid”, care integrează informațiile primite pe calea analizatorilor (văz, miros, auz, gust, palpare) și decide dacă ceva poate pune viața în pericol sau nu. Legătura amigdalei cu talamusul este extrem de rapidă și inconștientă iar reacția automată de apărare nu are intermediere conştientă.

Când suntem sub efectul amigdalei vom avea la dispoziție 3 răspunsuri: Stai! Atacă! sau Fugi! În situația în care un elev se va simți „în pericol” la școală, cortexul lui va fi scos din joc de către amigdală, fiind mai preocupat de securitate. În acest caz, în timpul orei de curs, munca noastră de profesori ar putea fi în zadar. Pericolul, de cele mai multe ori, este de natură emoțională și este trăit cu intensitate crescută, în forul interior al copilului, fără ca cineva din exterior să observe acest lucru.

Copiii cer ajutor în cele  mai diferite și incomode moduri posibile. Copiii sunt oglinda a ceea ce trăiesc, a ceea ce li se întâmplă. Lipsurile, abuzurile de acasă, de pe stradă sau de la școală, frustrările, neputințele, neînțelegerile, se regăsesc în comportamentele lor, la școală. Când un copil este „rău”, de fapt, are nevoie de ajutor și doar noi, profesorii, suntem în măsură să vedem şi îi securizăm. Când se află într-o astfel de situație, este foarte important să intervenim empatic, cu stare de prezență şi de înțelegere, pentru că elevul nu va da randament la ore şi va suferi. Creierul copilului va fi setat pe emoții negative, reacția va veni din amigdală și nu va fi capabil să proceseze nici un fel de informație sau raționament, din tot ceea ce-i vom livra la oră. În astfel de situații, encefalul va comanda producția de cortizol și adrenalină, pentru a face față unui pericol iminent. Acest proces poate dura aproximativ 45 de minute, perioadă în care copiii rămãn „deconectați”. Nu sunt capabili de gândire critică, inițiativă, elaborarea unor răspunsuri complexe sau acumularea de noi informații. Sunt pregătiți doar să reacționeze,  să se apere, să eliminate „disconfortul”.

Este important să ne gândim la o școală pentru toți copiii. Fiecare copil merită un start bun. Este important să plecăm de la premisa că orice copill poate ajunge orice, oriunde în lumea asta. Să găsim soluția ca startul pe care li-l dăm în școală să îi facă să vadă în orice-ul acesta un artist pe Broadway, un broker în Manhattan, un IT-ist la Softwen, un chief executive officer (CEO), un actor la Hollywood etc.

Partea fantastică a creierului nostru este că ne recompensează să fim împreună. Când un semen de-al nostru înfăptuiește o faptă bună pentru un alt semen, vom primi ca bonificație oxitocină, un neurotransmițător care ne face să ne simțim bine (să fim fericiți). În plus, inclusiv cel care este beneficiarul binelui, va primi ca recompensă oxitocină. Mai mult decât atât, toți cei care au fost prezenți și li s-a împărtășit acest gest vor primi oxitocină. Toată comunitatea va fi bonificată. Acest fenomen este premisa conectării dintre oameni și pregătirea terenului pentru colaborare, suport și încredere.

Oxitocina este un neurohormon natural care are rol esențial în comportamentul uman. Oxitocina este asociată cu încrederea şi construirea relațiilor, fiind numită „hormonul iubirii” sau „hormonul îmbrățișării”. Este acel bine în sine, cunoscutul sentiment că totul este confortabil și sigur, atunci cand ești împreună cu cineva de care îți pasă. Senzația de apropiere, conectare, iubire, încredere și siguranță sunt legate de acțiunea oxitocinei.

Hormonul funcționează ca un neurotransmitator și este produs în hipotalamus. Din hipotalamus, oxitocina este stocată în glanda pituitara (hipofiza) și de aici este secretată în fluxul sanguin. Există motive fiziologice complexe pentru eliberarea oxitocinei, dar sentimentele de dragoste și de conectare sunt cele mai frecvente senzaţii ale secreției acesteia.

Prin prezența acestui neurotransmițător, comunitățile sunt fundamentate pe încredere, oamenii, indiferent de statut, își dezvoltă inițiativa creativitatea și gândirea critică. Există sentimentul de evoluție comună, procesul de învățare fiind unul comun. Oamenilor nu le este frică să greșească, greșeala fiind considerată o etapă de învățare. Oamenii exersează și experimentează noul, nefiindu-le frică că ar putea greși, că ar putea fi învinovățiti.

Astfel de comunități se însănătoşesc, la propriu, sunt protejate de morbiditate, de boli autoimune şi metabolice, de tulburările fizice şi psihice asociate cu stresul continuu.

Pentru viața școlară, o astfel de comunitate înseamnă randament crescut al învățării, copiii fiind protejați de bullying sau de orice fel de abuzuri. Au o deschidere şi o curiozitate mai mare pentru cunoaștere. Comportamentele disfuncționale fiind rare, comunitatea în sine funcționează ca un grup terapeutic și de suport. În atare condiții, elevii neresimțind amenințări, dezvoltă comportamente de cooperare în învățare și de explorare a noului.

Poate să pară de neatins o astfel de comunitate, poate să pară dificil de atins, poate să pară destul de departe de posibilitățile noastre. Cu toate astea lucrurile sunt mult mai simple, mai ales că natura umană vine în sprijinul unei astfel de conviețuiri. Sunt tot mai multe voci, venite din mediul științific, care vorbesc despre o altă normalitate, despre formule de succes ce se fundamentează pe capacitatea de a fi vulnerabili, pe încredere și comunitate suport. Modelele competiționale de succes, promovate de Milton Friedman în anii ‘70, s-au dovedit a fi falimentare pe termen lung. 

Se pare că viitorul omenirii, ce ni se pare atât de nesigur acum, va avea un sens în această direcție, a comunităților fundamentate pe conexiune, încredere și suport, va avea direcția conlucrării și a acțiunilor sinergice. De aceea, cred în școlile care se clădesc pe aceste valori, cred în școlile care dezvoltă strategii de învățare vizibilă, școli în care se promovează învățarea ca evoluție a tuturor actorilor: elevi, părinți, profesori, parteneri.