Nu este un secret pentru nimeni că trăim într-o lume în care reușim să ne facem rău cu ușurință, fiind convinși că suntem mai buni, că suntem îndreptățiți, că ni se cuvine, că ceilalți au intenții necurate etc. Ne poziționăm confortabil pe fotoliul celui bun și corect, care, chiar dacă mai greșește câte puțin, este îndreptățit să facă rău. Evident, putem cu ușurință să recunoaștem profilul celui îngăduitor cu propriile limite și neiertător cu scăpările celorlalți (ce ușor este să găsești virgula între subiect și predicat, când stai pe ultimul rând, cu punga de semințe în mână, ce ușor este să-i judeci pe ceilalți, pierduți, pe undeva, printre niște categorii inferioare de indivizi). Aici am putea analiza în fel și chip cum am împărți lumea în rase superioare și inferioare, în copii cu origine sănătoasă sau nesănătoasă, în clase sociale bune sau rele. Putem auzi deseori despre copii buni și copii răi, despre merituoși și privilegiați, în defavoarea unei clase mai ușor de judecat, „ceilalți”.
Putem recunoaște multe astfel de situații în care, la adăpostul unor preconcepții, făurim cu seninătate răul, de care ne plângem atunci când stăm la bârfă, când ne savurăm cafeaua, când mai adăugăm o frustrare dintr-o neputiință etc.. Atunci când suntem prinși cu mâța-n sac, ne rușinăm un pic, ne dăm o vreme la fund, iar, după furtună, revenim, deseori, mai încrâncenați în a ne face și a face dreptatea cea de toate zilele, după niște legi ciunte, după părerile „unor cercetători” din alte colțuri ale lumii sau după legea talionului, doar aia e dreaptă și de când lumea, doar suntem niște oameni cu multe diplome, ce aia a mă-sii!
Cu ce suntem vinovați și de ce ni se întâmplă toate astea?! Nimic mai uman decât să căutăm sens în ceea ce facem. De astfel, creierul nostru, cel genial, asta încearcă să facă. Pentru a avea sens tot ce ni se întâmplă și pentru a avea sens toate deciziile noastre, minunatul nostru creier completează, de la sine putere, astfel încât raționamentele noastre să aibă sens. Astfel devenim cu ușurință specialiști în fotbal, politică, științe, arhitectură, strategii militare și multe altele, despre care, poate, am auzit câte ceva.
Cu ce completează creierul nostru minunatele noastre raționamente? Cu ceea ce sedimentăm prin cunoașterea de zi cu zi. Întâlnim în viața noastră oameni care vin cu expertiză instant și ne minunăm de astfel de abilități. Avem tendința de a crede că și noi am fi putut avea scânteia, dar realitatea este că acea scânteie este o muncă specifică de mulți ani, timp în care, undeva, în creierul nostru, s-a sedimentat cunoaștere. Îmi place mult să asemăn circumvoluțiunile creierului nostru cu munții formați prin încrețire. Asemenea acestora, pentru formarea denivelărilor din creier este nevoie de multă informație sedimentată, în urma fluviilor de cunoaștere. Un om care va studia istoria cucuteniană zece ani la rând va înțelege cu ușurință un ciob găsit și va putea da clarificări instant despre locul unde a fost găsit, despre perioada în care a fost făcut vasul, din care provine ciobul, despre cum a fost lucrat vasul, despre cum au fost realizate ornamentele de pe vasul pe care noi nu-l vedem și nu-l înțelegem. Chiar ne va putea spune și despre ceea ce este de neînțeles și de neexplicat în momentul respectiv: cum de cei din cultura Cucuteni aveau o deschidere așa mare spre artă și frumos, de ce-și ardeau locuințele, și, multe altele, despre care un necunoscător nu poate avea habar.
Ei, dar câți dintre noi nu am întâlnit semeni care îți pot vorbi despre teme de care nu au habar? (este mai confortabil să vorbim despre alții nedefiniți, nerecunoscuți în marea mulțime a celorlalți). Cu toate aceste, toți cei pe care i-am auzit vorbind despre lucruri de care nu au habar au vorbit cu convingere, raționamentul lor fiind, oarecum, logic. și, cu siguranță, în mintea celui ce-l emite, este perfect valid. Pentru unii, chiar strălucitor și irepetabil.
De ce ni se întâmplă nouă toate astea?!? Este normal să ni se întâmple. Suntem defensivi pentru că avem pornirea ancestrală de a ne apăra. Suntem temători pentru că toate temerile noastre completează golurile din mintea noastră. Suntem reticenți și bănuitori pentru că nu le știm pe toate.
Este și o parte bună. Avem posibilitatea de a alege să umplem golurile cu cunoaștere și înțelegere. Avem posibilitatea de a înlocui temerile cu empatie, pentru că semenii noștri și-au povestit experiențele, gândurile, înțelegerile personale și sunt la îndemâna noastră.
Doar limpezind apele gândurilor noastre, nu ne mai temem de semeni, nu mai vedem conspirații, nu mai împărțim lumea în noi și ceilalți, nu mai dăm sens urii, ce ne bântuie de milenii și se multiplică în capete de balaur, făcându-ne viața mizeră și pustie.
În final, am să rezum cu câteva versuri, gândindu-ne, confortabil, că natura umană este cea care ne face niște fanatici. Dacă creierul ăsta nu ar completa neștiința noastră cu abisul temerilor, nu am fi așa de convinși că ceilalți ne vor răul cel de toate zilele sau am putea pune mâna pe o carte să vedem de ce alții nu se mai tem și în felul ăsta nu am mai avea atâtea porniri de a ne răzbuna pe confrați. În definitiv, ne asemănăm așa de mult unii cu ceilalți, suntem atât de mici și neimportanți în univers, avem nevoie atât de mult unii de ceilalți, ar merita să facem un efort!
Noi, ei…
Noi suntem cei buni/ ei sunt cei răi
Noi suntem cei deștepți/ ei sunt cei proști
Noi suntem aleșii/ ei sunt pierduții sorții
Noi suntem învingători/ ei sunt perdanți
Nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău/ ei sunt cei cărora li se întâmplă lucruri rele
Noi suntem cei corecți/ ei sunt cei ce greșesc
Noi suntem întotdeauna mai buni/ ei sunt cei decât care suntem mai buni
Noi avem drepturi/ ei sunt cei care nu merită nimic
Noi suntem cei ce avem merite/ ei sunt cei ce trebuie să ne aprecieze
Noi avem mici scăpări/ ei greșesc nepermis
Noi suntem lipsiți de tact (câteodată)/ ei sunt grobieni
Noi ajungem în rai/ ei ajung în iad
Noi putem fi ei/ „ei” pot fi „noi”
Cine suntem noi?!/ cine sunt ei?!
Gândul comun 