Irelevanță și traume sociale transgeneraționale

Societatea actuală scoate la iveală o serie de traume din istoricul generațiilor ante sau post 89. Pe deoparte generațiile crescute în perioada comunistă acuză un complex de irelevanță a copilăriei, neavând șansa unei educații adaptate societății democratice și având un start pierdut în această formă de societate. De regulă aceste complexe sunt disimulate în idealizarea copilăriei fără limitări și control, fără tehnologie și artificialul ale lumii civilizate. Cei mai mulți reprezentanți ai acestor generații nu se pot dezice pentru asocierea cu acea parte a vieții lipsită de griji: copilăria, adolescența, tinerețea. Partidele ce au descins din partidul comunist și vechea nomenclatură s-au folosit de această sensibilitate a acestei generații pentru a și-o transforma în masă sigură de votanți, ducând campanii centrate pe populism, naționalism nostalgic îmbinat cu valori creștine și apel la tradiții. În realitate, aceste partide au coalizat în jefuirea averilor rămase în urma desfiintarii statului comunist.

Generațiile perioadei de tranziție acuză din plin entropia axiologică a anilor 90, educația pierzându-și scopurile, reducându-se, pe la începutul anilor 2000, la produse valorice de tipul becali și columbeanca. Am putea aminti și alte emanații de subcultură ale vremii de tipul: mondialul, gigi kent, ce au derivat în contemporanul mitralieră. Anomia, ca stare de fapt a perioadei de tranziție, exprimată prin accese de subcultură duse la rangul valorilor reprezentanților vremii. Se manifestă prin denigrarea valorilor perene în favoarea opulenței, tupeului și obrăzniciei, eludarea legii, delirului public, plagiatului și disimularea intelectuală, folosirea instituțiilor statului pentru consolidarea și aclamarea imposturii. Îmi aduc aminte cum pe la începutul anilor 2000 a fi profesor era echivalent cu demn de milă asemeni celor ce primeau ajutor de la stat și șomaj. Într-o seară, stând la masă la restaurant împreună cu niște prieteni, nu mi s-a permis să plătesc atunci când a venit nota pe motiv că sunt profesor. Pentru a se întări calitatea de milogi și pierde vară a profesorilor însuși președintele vremurilor a ținut să specifice că muncește într-o zi mai mult decât un profesor într-o săptămână. Cred că acea rană de atunci provoacă și astăzi durere, atât în rândul profesorilor cât și în rândul copiilor care vor să creadă în ceva.

Și o generație recentă, educată de profesorii ponegriți băsescian,  care acuză instabilitatea viitorului și neîncrederea în transformările profunde actuale, generație ușor influențabilă de politicile naționaliste, nostalgice sau extremiste, preferabile unui viitor ce îi amenință cu irelevanța ca indivizi sociali, cu pericolul iminent de a fi înlocuiți cu IA (inteligența artificială) și tehnologiile aferente. Tehnologia a evoluat foarte mult în ultima perioadă. România, cu un sistem educațional rămas în anii 70, nu a reușit să țină pasul cu transformările majore de pe Terra. Statele ce au început reformele în educație în anii 70 au reușit să integreze foarte repede noile tehnologii și, mai ales, au reușit să integreze în sistemul social valori și obișnuințe în concordanță cu acestea, reușind să regândească pentru noile generații modele de integrare și noi piețe ale muncii sau forme economice pentru un viitor în care IA este din ce în ce mai relevantă în defavoarea umanității actuale.

Traumele comunitare cu un profund conflict între cutume locale, cu rădăcini medievale sau comuniste și noile valori ale democrației sunt primite cu multă rezistență. Rezistența este amplificată de interesele politice sau economice, în care sunt fructificate valori și mesaje din grupul celor xenofobe, misogine, extremiste, comunist nostalgice, mistice sau conspiraționiste.

În acest format axiologic, mai degrabă confuz și anomic, se construiesc comunitățile școlare. Din păcate, istoria umanității a avut acest secol al urii, secolul XX, când cele două uri majore, ura de rasă și ura de clasă, au lăsat constructe mentale greu de șters. Urile promovate prin generațiile secolului trecut nu au dispărut în neant. Ele au fost integrate în credințe, în obișnuințe în paradigme de subcultură sau de parvenire. Toate aceste tare fac ca schimbările necesare în educație să întârzie iar fiecare întârziere a schimbării ne lasă în urmă ca societate, sacrificând încă o generație.

Să ne gândim că în acest context membrii comunităților școlare vin de acasă cu o altă serie de traume ce își au rădăcini în istoricul personal, un istoric construit în România comunistă, România tranziției, România conspirațiilor mondiale etc. Nu de puține ori ne vin în minte episoade din școală când feciorul tovarășului trebuia să meargă la olimpiadă, eram tunși 0 pentru că făceam obrăznicii, eram ținuți cu mâinile sus pentru că tovarășa profesoară era supărată, primeam de conspectat pentru că tovarășa era foarte ocupată, primeam extemporal pentru că …, eram scoși să facem curat în jurul școlii, pe stradă sau cine mai știe ce idee ciudată mai avea cineva în defavoarea lecțiilor pentru care veneam la școală. Sau, delațiunea (pâra) era ceea ce o făcea pe colega băgăcioasă favorita dirigintei, erai scos în fața careului pentru că părinții mergeau la biserică, păduchioșii stăteau în ultimile bănci, cine reușea să copieze la bac era supertare, o mică atenție profului de … te scăpa de corigență etc. Culmea este că toate aceste lucruri erau considerate normale, iar după revoluție au fost instituționalizate ca forme sigure de a ajunge o persoană de succes. Cunosc mulți oameni care sunt convinși că a-ți cumpăra lucrarea de licență, de grad sau de doctorat este ceva absolut normal, sau a copia din mai multe texte de pe internet pentru a face un articol științific și a-l publica într-o carte cu numele tău este onorabil și merituos. Nu de puține ori am întâlnit oameni care sunt convinși că pot păcăli însușindu-și meritele altora doar „pentru că pot”, adică sunt într-o poziție în care folosind instituțiile statului pot parveni intelectual fără să-i poată proba sau trage la răspundere cineva.

În atare condiții modelele sociale sunt necredibile sau supuse îndoielii, învățarea se face robinsonian, școala a devenit o fabrică de identități profesionale de carton, profesionalizarea revenind să se facă la locul de muncă impropriu și la un nivel minimal de profesionalism dacă nu, de cele mai multe ori, doar mimând profesionalismul printr-un semidoctism toxic și distrugător pentru societate.

Astfel mergem la serviciu afectați de bătaia profului de tehnologică, de tiranismul secretarului cu propaganda, de delațiunile colegei cu funde mari din prima bancă sau a colegului, fiul tovarășului de la partid, din banca de lângă ușă. În drum spre serviciu suntem jigniți de toți cei ce se împăunează și ne aruncă în față, cu opulență, prada din tranziție, suntem jigniți de milionarii cu averi făcute din salarii de angajați la stat etc.

Venim cu traume grele la un serviciu unde primim o altă serie de traume: sarcinile pe care le primim sunt irelevante pentru obiectivele profesionale, suntem verificați pentru documente absurde care nu ne sunt de nici un folos în munca noastră, în defavoarea practicii, suntem urmăriți până ne sunt găsite greșeli pentru a fi mai apoi înfierați, suntem tratați cu intoleranță, se crează un mediu concurențial absurd și nejustificat, lucrăm hăirupistic pentru a bifa acțiunile cuiva sau pentru a face o imagine bună dar în zadar, stăm sub presiunea tiraniei reclamațiilor din partea tuturor etc.

Cele mai multe traume pot fi din felul în care am fost formați, din felul cum am reușit să integrăm ceea ce am primit și cum folosim toate astea în colectivul profesional. Suntem crescuți cu mentalitatea că serviciul este doar o obligație de care să te achiți cât mai repede și să pleci ca și cum nu ar fi parte integrantă din viața ta. De foarte multe ori am auzit, nu numai în școli, că de la stat să iei tot ce poți lua. În sistemul educațional auzim destul de des că elevii sunt obraznici, răi, etc, părinții nu au grijă de copii, nu își educă copiii, etc. Am întâlnit șefi (directori, inspectori) care aveau ca principală grijă să urmărească și să penalizeze angajații. Alții aveau scopuri precise de a umili și ticăloși (a se înțelege, umilire în ședințe, sancționări diverse, refuzul unor drepturi sau merite evidente, jigniri publice, crearea de zvonuri defăimătoare). Întâlnim în sistem profesori specializați în bulling, dispunând de instrumente ingenioase și perfecționate în a ticăloși. Toate astea sunt făcute cu convingerea binelui de niște oameni strâmb clădiți, fără veleități elective și umanistice, cu patima parvenitismului ascunși sinecuric după diplome și CV-uri fabricate prin scăpările sistemului educațional, păzindu-și cu înverșunare impostura. Atunci când se simt amenințați se coalizează folosind instituțiile statului împotriva „dușmanului” ce atentează la privilegiile lor sau la deconspirarea imposturii în care își duc veacul.

În atare situație, cum am putea concura cu un sistem educațional reformat, care urmărește a vedea binele în toate (see to good) și care consideră că timpul și energia sunt necesare pentru a integra bunele practici în proiectele viitorului și a eluda ce este greșit, greșeala fiind doar o etapă de învățare sau de probare a modelelor de succes?

2

În istoria unei comunități școlare/ instituționale pot exista evenimente pozitive, de regulă înscrise în descrieri instituționale sau evenimente negative, de cele mai multe ori ascunse sub preș dar reflectate în comportamentele oamenilor și mai ales în deciziile lor. Aceste evenimente negative rezidă în forme de subcultură comunitară și pot ieși la iveală în momente de schimbare profundă, reflectând trauma comună prin niște puncte nevralgice inflamatorii.

Cu siguranță că evenimentele pozitive, ca și evenimentele negative, se regăsesc în cultura organizațională și pot fi descoperite în obișnuințe și strategii comune sau pot lua forma de strategii de dezvoltare comunitară. În schimb evenimentele negative, ascunse lumii exterioare, iau forma temerilor și anxietăților, reflectându-se în neputințe și abordări ezitante.

Nu e nimic rău în a ascunde ceva ce nu ne face mândri sau nu ne aduce emoții pozitive. Este o formă de a ne adapta. Dar negând existența traumei o putem integra, fără să ne dăm seama, în comportamente de grup dezadaptate, în general sub forma fricilor. Frica de a aborda teme despre sexualitate pentru că un părinte a reclamat la inspectorat că profesorul nuștiucare a predat pornografie la școală, frica de a face activități în spații deschise pentru că a fugit un elev și a fost anunțată poliția pentru a-l găsi, nu se folosește intenetul de frică să nu facă scandal părinții, se pun gratii la geamurile de la parter pentru a nu mai fi spartă școala de huligani, se încuie ușile, dulapurile culoarele, palierele etc. de frică să …

Traumele instituționale mai vechi ce își au rădăcini în evenimente nefaste cu iz comunist nu au trecut. Și acum sunt oameni care se tem să nu fie ascultați.

Am să vă spun o poveste. Pe la începutul carierei mele am lucrat într-un centru de plasament, acele care de copii blamate și contestate pe bună dreptate de comunitatea europeană, pentru practicile inumane și complet deplasate. Nu am rezista într-o astfel de instituție decât 2 ani. Cei de seama mea își aduc aminte despre expresiile „mi-am dat copilul la stat”, „să aibă statul grijă de copii dacă părinții lor nu au grija lor” etc.

La început de carieră și tânăr învățăcel am încercat să iau din practica profesională ce este bun și pot folosi, venind dintr-o familie de profesori aveam formată o astfel de obișnuință. Nu am să detaliez prea mult despre ce se întâmpla acolo ci am să mă opresc asupra acelor evenimente negative care se regăsesc dezadaptat în obișnuințele angajaților. Evident că un mediu cu multe constrângeri, program rigid, agresiuni din partea colegilor și adulților, lipsa unui suport, etc. nu este tocmai unul atractiv pentru un copil. Cei cu porniri de rebel aveau tentative de a „fugi” din centru. De cele mai multe ori se suiau într-un tren și mergeau până unde se termina ruta. Acolo se întâlneau cu oameni ai străzii și încercau să se integreze în acel mediu deloc atrăgător pentru nimeni. Nu am înțeles de ce nu se întrebau cei în măsură să facă asta de ce copiii preferă acel mediu ostil și vicisitud în defavoarea centrului de plasament? dar asta este o altă discuție. În majoritatea cazurilor fugarul era repede găsit, asistentul social era trimis să rezolve situația și fugarul adus era pus pe lista neagră. Adică era supravegheat la tot pasul. Practic cine îl avea în grijă trebuia să stea cu el de mână ca nu cumva să fugă iar. Ca practici, era încuiat în cameră sau undeva de unde să nu poată fugi. Pe lângă exagerările permise de director profesorii educatori, în exces de zel găseau fel de fel de restricții care mai de care mai odioase.

Dacă am fi să vorbim despre o astfel de instituție am descoperi traume cât pentru multe întâlniri. Este de luat în seamă faptul că mulți profesori și-au început cariera în astfel de centre. Mulți profesori și-au început cariera cu traume majore în astfel de centre, traume ce au fost duse mai departe în școlile în care i-au purtat cariera. Toate aceste traume netratate și-au pus amprenta asupra carierei lor și mai grav au produs alte traume.

3

Conflictul axiologic sau încremenire în paradigme nefuncționale

După cum aminteam în capitolele anterioare, mulți dintre noi funcționăm în baza valorilor cu care am crescut odată cu generația din care facem parte, generații care și-au însușit obișnuințe ce, în perioada copilăriei și tinereții, erau recunoscute ca fiind bune. Astfel mai întâlnim profesori care consideră că pot striga un pic mai tare la copil „să înțeleagă cine e șeful”, sau „bătaia e ruptă din rai”. Nu de puține ori suntem surprinși să auzim că unii copii „sunt răi pentru că așa le e soiul”, etc. În acest fel credințele noastre naționale, despre familie, raporturi dintre sexe, etc se perpetuă în comunitățile profesionale din care facem parte și le transmitem noilor generații. Traumele pe care ni le-au format predecesorii le transmite elevilor noștri ferm convinși că facem ceea ce trebuie făcut cu credința că „eu am crescut cu cheia la gât și nu a umblat nimeni cu mâncarea după mine și uite ce bine am crescut!” Oare am crescut bine? Oare sunt cum ar trebui să fiu? Oare nu am fost afectat de faptul că părinții nu mă întrebau niciodată dacă sunt ok? Oare faptul că mi-e frică de autorități nu are legătură de modul cum am crescut? Oare faptul că mi-e frică să vorbesc mulțimii nu are legătură cu felul în care mi s-a arătat că greșesc permanent? Oare faptul că nu reușesc să-mi termin proiectele pentru că la orice dificultate abandonez nu are legătură cu faptul că profesorii nu aveau răbdare cu mine? Oare lipsa de încredere pe care o am când mă raportez la alții nu ar avea legătură cu faptul că profesorul ne spunea că suntem niște tâmpiți și nu se va alege nimic bun din noi? etc. Aș putea continua în acest fel mult pentru că sunt multe comportamente dezadaptate comune și integrate ca fiind parte a normalității, dar poate nu ar fi trebuit să fim așa. Poate că părinții ar fi trebuit să-și aloce timp să stea cu noi, dar așa au fost învățați și ei. Poate că profesorii ar fi trebuit să ne arate unde făceam bine și să ne îndrume în această direcție. Poate că profesorii ar fi trebuit să aibă răbdare să ne terminăm temele și să ne fi dat atât cât să ne asigure reușita. Poate că profesorii ar fi trebuit să nu fie ei persoanele importante în clasă ci noi copii pentru că școala este pentru ca noi să învățăm. Poate că adulții ar fi trebuit ca mai degrabă să ne aprecieze în public ci nu să ne critice și să ne blameze în fața clasei. Poate că părinții și profesorii ar fi trebuit să să ne arate felul unic în care putem fi decât să ne judece cât de slabi suntem în comparație cu alții. 

Dacă privim școala actuală regăsim toate din cele prezentate mai sus ca fiind practici pedagogice bune. Mulți dintre colegii noștri bravează subliniind astfel de practici și nu sunt de judecat. Așa a funcționat și funcționează sistemul. Foarte probabil că așa va fi mult timp, să sperăm că nu foarte mult, până când practicile adaptate și fundamentate pe noile practici pedagogice vor face schimbarea de paradigmă și va releva rezultate.

Aș aminti aici minunata practică de a colecta diplome care să ateste exagerat de multele competențe și calificări obținute în urma unor cursuri fictive, de pe urma cărora, formatori, persoane importante nu dau nume, „trebuie” să ia niște bani de la stat sau de la alții și să-și bifeze niște puncte în CV. Putem găsi la tot pasul în sistemul de educație hârciogi de diplome, iar întrebarea „are credite?” este întrebarea de început pentru orice manifestare de formare. Am putea aminti și de concursurile naționale și internaționale făcut doar pe hârtie, stagii de formare internaționale făcute în jumătate de oră on-line prin asociații de vândut diplome, conferințe și simpozioane de spus nimicuri și de publicat plagiaturi.